Este dureros să privești cum o profesoară, cândva stâlp al educației, trăiește acum într-o sărăcie lucie. Maria Chiorescu, din satul Buciumei, raionul Ungheni, a fost cândva dascăl dedicat, după care, angajat al Cării Ferate. Munca grea pe care o desfășura zi de zi a lăsat-o cu amărăciunea unui trai dur, iar la cei 70 de ani ai săi, toamna vieții o găsește chinuită de frig și foame. Povestea ei, cutremurătoare și plină de suferință, o descoperiți într-un reportaj realizat de colegii mei.
La 70 de ani, Maria Chiorescu, trăiește, alături de fiica sa, într-o căsuță care se află pe cale să se dărâme. Sărăcia și lipsurile sunt evidente de la poartă: locuința din lut a rămas aproape complet fără acoperiș, iar gardul abia se ține în picioare. Pensia de 2500 de lei este singurul lor sprijin, dar nu ajunge nici măcar pentru a acoperi nevoile zilnice, iar mesele gustoase sunt mai mult un vis decât o realitate.
MARIA CHIORESCU, pensionară
Suntem învățați cu greutățile. Pot spune așa, nu am fost fericită niciodată, doar am plâns și am plâns. Au murit părinții, au murit buneii, a murit soțul, a murit trei surori de ale mele, a murit băiatul și numai lacrimi. M-am obișnuit cu sărăcia, cu lacrimi și cu greutăți. Este greu… Am început să fac acum un borș. Acolo am curățit morcov, cartofi. – Care este mâncarea zilnică?
Carne nu avem deloc. Am numai 6 gâște care de sămânță. Găini nu am deloc, porc nu avem. Noi avem mâncare de sec, cum se spune. Nu avem carne, nu avem deloc.
Maria Chiorescu a fost profesoară de clase primare și a lucrat la Calea Ferată. Spune că i-au rămas amintiri frumoase după cele două locuri de muncă. Foștii elevi o respectă, dar pare că nu prea știu cât de greu o duce.
MARIA CHIORESCU, pensionară
Știți eu pâinea o iau pe datorie, și când primesc pensia achit. Carne nu cumpărm, ouă nu cumpărăm, lapte nu cumpărăm, brânză nu cumpărăm. Toate sunt scumpe și nu ne permitem cu 2500 de lei.
Sărbătorile de iarnă și le va petrece în liniște, alături de nepoțeii de la fecior și cu puține bucate pe masă, nu neapărat mari delicii. De altfel, nici nu-și amintește să fi mâncat vreodată ceva bun. În mijlocul iernii, este nevoită să adune apă în căldări, deoarece acoperișul casei este spart și plouă în interior. În plus, are puține de de foc, așa că fiica sa merge zilnic în pădure pentru a aduna vreascuri.
MARIA CHIORESCU, pensionară
Aici s-a spart acoperișul și curge, tot din cauză că nu avem bani să cumpărăm ardezie. Nu pot să fac nimic aici până nu schimb acoperișul. – Și când plouă, plouă și aici? Plouă, noi punem ligheane, căldări, coveți. Acolo, plouă și aici. – Acestea sunt toate lemnele? Da. Fata se duce în fiecare zi. – Dar de undele ia? De la pădure. Nouă ne intră în situație pădurarul și ea se duce fără frică. Ea nu strică natura ea ia doar uscături. Este foarte greu dar continuăm să supravețuim.
Din cauza crizei energetice, Maria s-a pregătit cum a putut, adunând lumânări din întreaga casă și punând candela. Femeia a spus că guvernarea niciodată nu s-a gândit la ea, amintind că, atunci când lucra la Calea Ferată, nu primea salariul luni întregi.
MARIA CHIORESCU, pensionară
– Aici vom pune lumânările. Avem câteva, dar sunt multe. – V- ați pregătit? – Da, da. – Credeți că guvernul se gândește la dumneavoastră? – Nu cred. – De ce? – Păi, știți, cât am lucrat la Calea Ferată, prin ce greutăți am trecut… câte 7-8 luni nu primeam salariul. Mergem cu mâna întinsă la vamiști, le ceream: „Dați-mi, vă rog, 50 de lei, că nu am cu ce mă întoarce acasă”. De multe ori dormeam în birou, puneam o scurtă sub cap și pe mese.
Maria nu își dorește nimic altceva decât produse alimentare pentru a petrece Anul Nou alături de nepoți, la masa de sărbătoare.
