Una dintre întrebările cel mai des puse de copii este „De ce?”. Atât de des și de insistent încât uneori pun la grea încercare răbdarea părinților. De ce? Pentru că sunt curioși prin definiție și vor să înțeleagă lumea care îi înconjoară. Adesea, adulții sunt puși în încurcătură, sunt derutați, iar uneori experiența acumulată într-o viață nu îi ajută să le dea copiilor un răspuns…
Tentația de a le răspunde „Nu știu”, de a le da o explicație nesatisfăcătoare pentru ei sau una incorectă doar pentru a încheia „asaltul” întrebărilor, este mare. Însă abordarea este una greșită. Când nu aveți răspunsul la întrebare cel mai corect este să recunoașteți că nu știți. Iar a-l găsi împreună cu copilul este pentru el o experiență memorabilă. În jurul vârstei de 4 ani, curiozitatea copiilor începe să se manifeste tot mai pregnant. Este un lucru bun, pentru că este o etapă firească a dezvoltării lor cognitive.
O cercetare a oamenilor de știință din cadrul Universității din Belgrad, citată de cotidianul Independent, a stabilit că, zilnic, un copil pune în medie 73 de întrebări. De diferite tipuri. Pentru că, da, există o clasificare a lor: întrebări cognitive, sociale și operaționale.
Întrebările cognitive sunt cele pe care copiii le pun pentru a obține informații noi și a-și satisface curiozitatea. Sunt întrebări despre sine, despre ceilalți, despre lumea din jurul lui și despre diverse activități.
Întrebările sociale sunt întrebări care au ca scop atragerea atenției și stabilirea contactului, sunt întrebări de validare, întrebări care necesită confirmare, care exprimă dezacordul sau întrebări care se referă la joacă și jocuri.
Cea de-a treia categorie, a întrebărilor operaționale, sunt cele prin care copiii cer fie permisiunea, fie ajutorul. Pe lângă aceste trei categorii, mai există încă una, cumva specială. Acea categorie a „De ce”-urilor pe care copilul le folosește atunci când are o criză de furie. Este o metodă prin care își exprimă sentimentele și un protest atunci când este certat.
Toți părinții au fost în situații în care le-a fost dificil să le dea copiilor un răspuns. Totuși, oricât de ocupați ați fi, păstrați-vă calmul și aveți răbdarea de a-l asculta. Copilul merită un răspuns, o explicație, una pe înțelesul lui. Celebrul „Pentru că așa spun eu” nu este un răspuns bun, pentru că îl poate face pe copil să se simtă confuz și descurajat. În plus, are ca urmare și scăderea motivației de a învăța.
O altă strategie bună este ca răspunsul părintelui să fie tot o întrebare. Întrebați-l care crede el că este răspunsul, și astfel îl veți încuraja să gândească. În situația în care nu puteți sau nu știți să-i răspundeți, spuneți adevărul: recunoașteți că nu știți. Este și aceasta o lecție: aceea din care copilul învață că poate fi sincer și poate spune fără teamă că nu știe.
După ce recunoașteți că nu aveți un răspuns, căutați-l împreună. Este o excelentă activitate părinte-copil, ajutându-l să descopere că există multe alte moduri de a găsi un răspuns. Iar dacă Google sau chatGPTpoate fi de ajutor, de ce nu?! La fel de bine, atunci când nu aveți un răspuns, ați putea să îi directionați interesul către subiecte conexe.
Există și întrebări la care este greu de explicat și dificil de răspuns unui copil. Cum ar fi cele pe teme filosofice sau existențiale (de ce mor oamenii, de ce X are pielea de altă culoare decât a mea, de ce este albastru cerul etc).
În astfel de situații răspunsurile trebuie formulate în funcție de nivelul de înțelegere al copilului, într-un mod prietenos, potrivit vârstei sale. 50% poate fi un răspuns corect și concret, iar 50% îi puteți răspunde prinr-o altă întrebare. C
opilul va avea și informație, dar va fi și provocat să gândească, dezvoltându-și astfel și imaginația. Când părinții pun întrebări, copiii își pot ascuți gândirea critică, lucru care le permite să-și exprime sentimentele, opiniile și înțelegerea subiectului.
În cartea sa, „Sprijinirea copiilor mici să pună întrebări productive”, Birbili Maria, de la Școala de Educație timpurie din Salonic (Grecia), afirmă că este extrem de importantă pentru educație încurajarea copilul să pună întrebări, chiar dacă părintele nu are întotdeauna răspunsuri. În cele din urmă le vor găsi singuri
